Eu o consider o minune...

Sună vag ceea ce vă voi povesti, însă eu o consider o minune a părintelui.

Data întâmplării nu o mai ştiu exact. Prin anul 2002-2003 auzisem de la cineva că s-au descoperit nişte moaşte în cimitirul Giuleşti. Am fost şi eu, o dată, mai mult din curiozitate.

Apoi am mai mers deoarece vedeam că trupul părin­te­lui era uscat, se slujiseră de către un arhiereu cele 40 de Li­­turghii de dezlegare, însă trupul nu putrezea, ba din con­tră, rămânea uscat, galben-maroniu, răspândea bu­nă mireasmă şi unii oameni spuneau că s-au vindecat mi­nu­nat.

Într-una din zile, o duminică, am prins deschis la ca­pelă, fiica părintelui Ilie Lăcătuşu, doamna Sabina fiind de faţă. Era o zi senină de vară, caniculară chiar. Dintr-o da­tă, doamna Sabina ne anunţă să ne pregătim să plecăm de­oarece părintele (Ilie Lăcătuşu) a anunţat-o că va veni o ploa­ie torenţială rece cam într-o jumătate de oră. Ne-am ui­tat pe cer, niciun nor. Ne îndoiam de cele auzite, însă ne-am pregătit să plecăm pentru că doamna Sabina în­chi­dea capela oricum şi pleca. Am plecat împreună. Am prins un tramvai până la podul Grant. Nu am apucat să cobor din tramvai bine că a şi început o ploaie torenţială rece, şi a­bia m-am putut adăposti sub pod. A plouat toren­ţial cam 20-30 minute, timp în care apa începuse să curgă în şu­voa­ie pe stradă şi m-am udat la picioare şi am zis că ar tre­bui să alerg în staţia tramvaiului 41, pentru că oricum mă u­dase ploaia. Am alergat până la 41, rugându‑l pe pă­rin­te­le Ilie Lăcătuşu să mă ferească de ploaia aceea rece, aveam doar un tricou pe mine şi se putea lăsa cu o răceală la plă­mâni. În sfârşit, am ajuns acasă şi, în timp ce urcam scă­ri­le, vedeam cu surprindere că hainele şi încălţămintea îmi erau uscate, deşi intrasem cu picioarele în apă până a­proa­pe de genunchi, sub podul Grant.

Poate sună cam ciudat, dar eu o consider o minune. Da­că veţi considera că poate fi publicată într-un fel, că nu pa­re ciudată, şi vă este de folos, eu v-o trimit cu drag. Doam­ne ajută!

(Daniel Ilie)