Mă refer la părintele Ilie Lăcătuşu cu titulatura de sfânt

Eram în anul III, în 1999, la Facultatea de Teologie Or­todoxă din Bucureşti, când profesorul nostru în­dru­mă­tor, preotul Cojoc Marin, pe atunci asistent la ca­te­dra de Bi­­zantinologie, ne-a anunţat că au fost desco­perite moaştele unui părinte, pe nume Ilie Lăcătuşu, în cimitirul din apropierea stadionului Giuleşti şi că într-o anumită zi pu­­tem merge, cine vrea, ca să ne închinăm. Am fost cu el, vreo 10 colegi, şi am rămas foarte impresionaţi de ce am vă­zut. Am săvârşit slujba parastasului şi ne-am rugat sfân­tu­lui ca să ne ocrotească în misiunea noastră viitoare, pre­o­ţească.

În vremea aceea locuiam, împreună cu soţia mea, Ioa­na, în căminul Tranzit, din apropierea staţiei de me­trou Izvor. Ea nu a putut veni să se închine la moaştele Sfân­tului Ilie, din motive de sănătate. Într-o duminică, în­să, în vreme ce eu am fost chemat să slujesc ca diacon un­de­va în Bucureşti, pentru că ea avea probleme cu un pi­cior, a zis că mai bine rămâne la cămin şi va merge la Sfân­ta Liturghie la biserica din apropiere (a Mănăstirii Mihai-Vodă). Însă, când să intre pe poartă, a auzit o voce: „Mergi la slujbă vizavi” (adică la biserica Sapienţei). A­ceas­tă voce s-a auzit de trei ori şi, în final, a ascultat‑o. A­jun­­să la uşa bisericii, a înţeles imediat de ce fusese în­dru­ma­tă acolo: pe uşă era pus un anunţ, conform căruia, după Sfân­ta Liturghie, în acea zi de duminică, se mergea la moaş­tele Sfântului Ilie Lăcătuşu. Cu toată durerea de ge­nunchi pe care o avea, s-a dus să se închine şi s-a bucurat nes­pus de mult.

Probabil se observă faptul că mă refer la părintele Ilie Lăcătuşu cu titulatura de sfânt. Din cele pe care le-am tră­it, cu rugăciunile acestui mare sfânt şi mărturisitor al nea­mului românesc, s-a născut convingerea fermă a sfin­ţe­niei sale, dincolo de ceea ce ochii pot să vadă atunci când privesc trupul lui cel plin de har şi de mireasmă.

Am început să mergem tot mai des la micuţa cameră un­de este depus trupul sfântului şi ne-am împrietenit foar­te tare cu fiica lui, Maria. În decembrie 2000, înainte de a merge acasă, la Sfântu-Gheorghe, în judeţul Covasna, pen­tru sărbătorirea Naşterii Domnului, am trecut să luăm bi­necuvântare de la Sfântul Ilie. Era în data de 23 decem­bri­e. Ca de obicei, am vorbit înainte cu doamna Maria ca să vină să deschidă uşa, iar împreună cu dânsa au mai ve­nit vreo 15 închinători. Am intrat cu doamna Maria înă­un­tru şi ea l-a rugat pe tatăl ei - sfântul - să mijlocească îna­in­tea lui Dumnezeu pentru ca soţia mea şi cu mine să a­vem un copil, căci toate strădaniile noastre de până atunci în acest sens fuseseră fără succes. După câteva clipe ne-a spus (aici vreau să spun că la început mi s-a părut foarte stra­niu cum această femeie vorbea cu tatăl ei cel adormit, e­xista între ei o comunicare vie, nevăzută, direc­tă; la în­ce­put am crezut că minte sau că are probleme psi­hi­ce, dar a­poi, cu timpul, am văzut că era ceva adevărat, pe care ni­meni nu îl vedea, însă se petrece, cu mila lui Dumnezeu): „Da­ta viitoare când veţi veni să vă închinaţi, veţi fi de mâ­nă cu copilul vostru”.

Apoi ne-a spus: „Tata vrea să vă facă un dar de Cră­ciun”. Şi doamna Maria a luat un buchet de flori (trei ga­roa­fe, pe care le adusese o femeie atunci şi care au stat la pi­cioarele Sfântului Ilie circa 10 minute) şi ni l-a dat. Am ple­cat plini de bucurie şi acasă am pus florile la loc de cins­te. Minunea a fost că au stat înflorite - noi doar le schim­bam apa - până la Paştile anului următor, adică în lu­na aprilie.

După terminarea facultăţii (în 2001), ne-am întors a­ca­să, iar după câţiva ani (în 2004) am plecat la studii de doc­torat în Grecia, unde am stat până în august 2010, când ne-am întors acasă, la Sfântul Gheorghe. De multe ori am mai trecut prin Bucureşti şi am vrut să mergem la Sfâ­ntul Ilie - întotdeauna îl salutam şi i ne închinam de de­parte - însă niciodată nu am putut ajunge efectiv: ori era oră târzie, ori nu o găseam pe doamna Maria la te­le­fon, apoi ea a trecut la Domnul şi nu am mai ştiut cum să lu­ăm legătura cu familia etc.

În primăvara anului 2010, de mână cu fiica noastră, Ma­ria (de 3 ani), am ajuns din nou la Sfântul Ilie, după ce vor­bisem în prealabil cu ginerele lui, soţul răposatei doam­­ne Maria. Şi iată cum, după atâţia ani, s-a împlinit ce­ea ce ne spusese atunci, în toiul iernii, fiica Sfântului Ilie Lăcătuşu.

De asemenea, am văzut, când am mers primele dăţi la Sfântul Ilie, o doamnă care lucra pe atunci la Parlament - nu ştiu în ce funcţie, iar ea avea un mare necaz: avu­se­se­ră un accident de maşină, în urma căruia fiica ei, în vârstă de 18 ani, nu păţise fizic nimic, dar sperietura a fost aşa de pu­ternică, încât apoi i-a căzut tot părul, chiar şi ge­nele şi sprân­cenele. Au venit de 40 de ori, zilnic, la Sfântul Ilie Lă­cătuşu - eu le-am cunoscut după cam a 25-a zi -, iar mi­nu­nea deja era clară: fata avea deja păr pe cap în lungime de aproape 2 cm.

De asemenea, la biserica Sapienţei, unde am slujit des ca diacon, atunci când nu făceam naveta acasă la sfâr­şit de săptămână (am fost hirotonit de Preasfinţitul Ioan Se­lejan ca diacon în 25 decembrie 1999 şi am slujit ca dia­con vreme de 5 ani), am cunoscut un om bătrân, pa­ra­cli­ser, pe care Sfântul Ilie l-a vindecat de cancer la trahee. Pă­rin­­tele Cojoc poate da mai multe detalii despre el. Pe mi­ne m-a impresionat faptul că stătea în altarul acela mi­cuţ al bi­sericii, în partea stângă, în genunchi tot timpul slujbei şi tăia prescură şi plângea tot timpul, în linişte. L-am în­tre­bat pe părintele ce e cu el şi mi-a spus că îl vindecase de can­­cer Sfântul Ilie şi acum privea fiecare zi a vieţii lui pă­mân­­teşti ca pe un mare dar, pentru care mulţumea cu re­cu­noştinţă şi cu lacrimi lui Dumnezeu şi Sfântului Ilie Lă­că­tu­şu.

Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi!

20 noiembrie 2010

 (Pr. dr. Ciprian-Ioan Staicu, consilier cultural al Episcopiei Covasnei şi Harghitei)