VIAŢA PĂRINTELUI ILIE LĂCĂTUŞU
1. Părintele Ilie, un mărturisitor al lui Hristos
Cei care nu s-au temut să-L mărturisească pe Dumnezeu nici în faţa celor mai cumplite chinuri au strălucit ca nişte adevărate făclii şi în prigoana atee a secolului nostru. Sângele mărturisitorilor a curs ca în primele veacuri ale creştinismului.
Şi în România prigoana contra credinţei a lovit puternic Biserica. Episcopi, preoţi şi mireni au apărat cu preţul vieţii comoara cea mai de preţ: adevărata credinţă. Mulţi dintre marii duhovnici, mulţi dintre marii teologi au trecut prin întunericul închisorilor. Dar, în loc să fie îngenuncheaţi, aceştia au ieşit din încercări mai puternici, mai căliţi, mai pregătiţi pentru a răspândi credinţa cea adevărată.
Între aceştia, o figură aparte este părintele Ilie Lăcătuşu.
Viaţa sa a fost închinată Domnului. S-a născut pe 6 decembrie 1909, în satul Crăpăturile din judeţul Vâlcea, din părinţi apropiaţi de Biserică, Marin şi Maria Lăcătuşu. Tatăl său a fost cântăreţ bisericesc. Copilăria la ţară, farmecul universului ţărănesc i-au deschis inima spre Dumnezeu, pe care şi-a dorit să Îl slujească cu toată fiinţa.
Între anii 1922 şi 1930, a urmat Seminarul Sf. Nicolae din Vâlcea, unde s-a evidenţiat prin însuşirile sale deosebite. Între 1930 şi 1934 a frecventat Facultatea de Teologie din Bucureşti, ai cărei profesori erau personalităţi marcante ale vieţii religioase de atunci. [În martie 1931 s-a căsătorit cu învăţătoarea Ecaterina Popescu, născută în Cordeşti, Gorj – n.ed.]
După ce, în septembrie 1934, a fost hirotonit preot al parohiei Osica de Jos, în judeţul Olt, părintele a fost mutat mai târziu la Buiceşti, în Mehedinţi. Ani de zile viaţa părintelui a fost liniştită, ocupându-se cu râvnă de misiunea sa, având şi grija familiei, binecuvântată de Dumnezeu cu cinci copii.
[Din vara anului 1942 până în primăvara anului 1943, părintele a fost trimis de Misiunea Ortodoxă Română să propovăduiască peste Prut, la Odessa, şi apoi în parohia Serseniţa din Transnistria. – n.ed.]
În 1952, odată cu unul din valurile de arestări din rândurile preoţilor, părintele Ilie a ajuns la colonia de muncă Galeşu, la Canal. De aici a fost mutat apoi la Colonia Peninsula, Constanţa. (...) [Din septembrie 1953 până în aprilie 1954, părintele a fost mutat la formaţiunea de muncă 0680 din Oneşti. – n.ed.]
În 1954, autorităţile comuniste au îndulcit puţin persecuţia şi părintele a fost eliberat. Dar în 1959, prigoana s-a înăsprit şi a fost condamnat din nou la muncă silnică, în Deltă, la Periprava. Regimul aspru de acolo i-a cauzat urmări serioase sănătăţii.
Din 6 mai 1964, părintele a avut domiciliu forţat la Bolintin. Apoi, din 20 decembrie 1964 până pe 1 august 1970, a slujit în Parohia Gârdeşti. Apoi a fost mutat la parohia Cucuruzu, în comuna Răsuceni, de unde s‑a pensionat la începutul anului 1978.
În anul 1983, aflat în spital, părintele le-a spus celor de lângă el că, dacă va trăi până după 22 iulie, va mai trăi încă doi ani. Şi-a exprimat şi rugămintea ca, dacă soţia îi va muri peste 15 ani, să fie îngropată lângă el. A murit chiar pe 22 iulie, iar peste 15 ani, în 1998, avea să moară şi soţia sa, Ecaterina. La înmormântarea soţiei părintelui, pe 29 septembrie 1998, cei prezenţi s-au aflat în faţa unui fapt neaşteptat: trupul părintelui era neputrezit, întreg, binemirositor. Pentru a se convinge că trupul părintelui nu a rămas neputrezit din motive biologice, membrii familiei – în înţelegere cu preotul – au lăsat trupul în contact cu aerul. Dar, după nouă săptămâni, trupul era intact.
Dumnezeu, Cel care rânduieşte toate, ne va lumina să aflăm cum I-a primit pe mărturisitorii Lui în Cer.
Redacţia Vestitorul Ortodoxiei[1]
2. „Trupul părintelui Lăcătuşu era perfect întreg”
Am cunoscut, în cadrul parohiei mele, pe presbitera Ecaterina Lăcătuşu, o doamnă plină de încărcătură spirituală. Dânsa fiind singură, adică văduvă, de aproape doisprezece ani, relata faptul că a avut fericirea de la Dumnezeu să trăiască alături de un slujitor al Domnului cu totul deosebit. Doamna preoteasă se spovedea, se împărtăşea, aveam dialoguri foarte plăcute cu dânsa. A venit vremea să treacă la cele veşnice. Şi, în ziua de 29 septembrie a anului 1998, a avut loc prohodirea dânsei, după ce primise toate cele creştineşti. Părintele Ilie Lăcătuşu îi lăsase doamnei cuvântul că, dacă va muri după 15 ani de la moartea dânsului, să îl dezgroape şi să o pună şi pe dânsa alături de Prea Cucernicia sa.
Această dorinţă a părintelui împlinindu-se, la moartea soţiei a fost desfăcut mormântul părintelui, urmând să fie pusă alături doamna preoteasă. În momentul în care mormântul a fost deschis şi am ajuns cu răposata Ecaterina Lăcătuşu s-o punem în mormânt, am ţinut ca să desfacem coşciugul părintelui, pentru ca osemintele acestuia să fie curăţate după rânduiala tradiţiei şi, după aceea, puse alături de soţia sa. În momentul acela am constatat însă că trupul părintelui Lăcătuşu era perfect întreg, ba, mai mult decât atât, era foarte uşor şi emana un miros plăcut.
Pentru că rânduiala de înmormântare necesita o rânduială aglomerată pentru ziua respectivă, am pus trupul părintelui într-o nişă a cavoului, undeva la suprafaţă – ca să avem vreme, după aceea, să cercetăm ce este cu trupul părintelui –, şi, l-am lăsat acolo. După şase săptămâni, am mers din nou la parastasul presbiterei Ecaterina şi am constatat că trupul părintelui nu suferise nicio modificare.
La propunerea familiei, am trecut atunci la o altă fază: la faza de pregătire a curăţării trupului părintelui şi a îmbrăcării acestuia într-un veşmânt nou. Dumnealor, ca să fie bună rânduială, au făcut mai întâi o înştiinţare a acestui lucru către forurile superioare bisericeşti, au adus la cunoştinţă lucrul acesta Sfintei Arhiepiscopii a Bucureştilor, iar după aceea, au făcut o cerere, pe care au îndreptat-o către mine, pentru ca eu personal să mă ocup de curăţarea trupului părintelui şi de îmbrăcarea acestuia în veşminte noi. Eu am procedat la fotografierea părintelui, bucăţică cu bucăţică, aşa cum se poate vedea, iată, şi totodată am procedat la îmbrăcarea părintelui – mai întâi într-o cămaşă de in, şi după aceea am depus celelalte veşminte pe trupul părintelui.
Am concluzionat, după toate cele petrecute, că părintele este perfect întreg, că trupul are o greutate foarte mică, este foarte uşor, şi că trupul părintelui nu are miros neplăcut, ci are un miros plăcut...
(Părintele Nicolae Barbu, cimitirul Adormirea Maicii Domnului, Giuleşti)
3. Memoriul de canonizare şi răspunsul Arhiepiscopiei Bucureştilor
În ziua de 21 iunie 1999, câteva asociaţii (Frăţia Ortodoxă Română, Liga Studenţilor, Asociaţia Română a Foştilor Deţinuţi Politici şi Luptători Anticomunişti, Grupul Scara - Asociaţia Română de Antropologie Audiovizuală, Asociaţia Christiana, Fundaţia Anastasia, Liga Tineretului Ortodox Român, Asociaţia Studenţilor Creştin Ortodocşi Români) au semnat un memoriu pentru deschiderea dosarului de canonizare al părintelui Ilie Lăcătuşu[2]:
„Memoriu către Sfântul Sinod
al Bisericii Ortodoxe Române
Prea Fericite Părinte Patriarh,
Înalt Preasfinţiţi şi Preasfinţiţi membri
ai Sfântului Sinod,
Ne adresăm Sfinţiilor Voastre cu o problemă de mare importanţă pentru viaţa spirituală a poporului nostru dreptcredincios. Este vorba de găsirea trupului neputrezit şi binemirositor al părintelui Ilie Lăcătuşu (1909-1983), la 15 ani de la trecerea sa la Domnul. Ţinând cont de faptul că a fost îngropat în condiţii normale şi că în tot acest cimitir nu s‑a semnalat niciun astfel de caz şi că după dezgroparea a fost ţinut timp de 9 săptămâni la aer fără ca trupul să fi fost afectat, considerăm că, aflându-ne în faţa unui caz cu totul special, ar trebui întreprinse cercetările de rigoare pentru deschiderea dosarului de canonizare.
După mărturiile pe care le-am adunat (şi pe care vi le punem la dispoziţie), părintele a dus o viaţă de sfinţenie şi martiraj pentru Hristos, făcând parte din ceata de mărturisitori ai credinţei în prigoana atee din veacul nostru. În închisori a existat o viaţă religioasă profundă, ai cărei vrednici îndrumători au fost preoţii şi ierarhii Bisericii noastre, acuzate pe nedrept că a plecat genunchii în faţa puterii. Foştii colegi de suferinţă mărturisesc că părintele a fost un veritabil model duhovnicesc, strălucind prin virtuţi, nelepădându-se de Hristos nici în momentele de grea încercare, întărindu-i pe cei din jurul său în dreapta credinţă.
Deşi părintele a avut soţie şi copii, aceasta nu constituie un impediment pentru sfinţenie - atât în Rusia cât şi în Grecia există moaşte de sfinţi canonizaţi care au dus viaţă de familie. Faptul că trupul neputrezit al părintelui a fost găsit în 1998, după cum acesta prezisese în iulie 1983, a dat deja naştere unui cult local. Temându‑ne să nu cădem în înşelare (deşi dovezile despre sfinţenia părintelui par concludente), vă rugăm să binevoiţi a deschide dosarul de canonizare şi să ne înştiinţaţi în mod oficial asupra demersurilor întreprinse.”
***
Memoriul (înregistrat cu nr. 3273/1 iulie 2009), a primit - pe 16 iulie 2009 - următorul răspuns din partea Biroului de presă al Arhiepiscopiei Bucureştilor:
„Privitor la îmbucurătoarea descoperire a trupului neputrezit al părintelui Ilie Lăcătuşu, Sfânta Arhiepiscopie a Bucureştilor aduce cu bucurie duhovnicească la cunoştinţă tuturor credincioşilor următoarele:
− potrivit rânduielilor bisericeşti statornicite din Biserica Mântuitorului nostru Iisus Hristos, de către Sfinţii Părinţi ai Bisericii, actul canonizării unui sfânt constituie o lucrare sfântă şi dumnezeiască ce impune o atitudine plină de evlavie şi de smerenie, în căutarea tuturor mărturiilor necesare unui astfel de moment, care impune etape şi strădanii deosebite, aşa cum s-a petrecut în cazul proclamării sfinţilor canonizaţi în Biserica Ortodoxă. Această cale a fost urmată şi de Biserica noastră pentru proclamarea sfinţilor noştri în anii 1955 şi 1992 - pentru canonizarea cărora au fost necesari ani mulţi de evlavioasă şi trudnică cercetare a tuturor mărturiilor duhovniceşti absolut trebuincioase.
Nădăjduind în lumina Duhului Sfânt, să ne sporim credinţa, iubirea şi rugăciunea ca astfel să cunoaştem cu adevărat iubirea lui Hristos, Cea mai presus de cunoştinţă, ca să ne umplem de toată plinătatea lui Dumnezeu (Efes. III, 19).
Biroul de presă al Arhiepiscopiei Bucureştilor”[3]
***
Într-un articol din 23 iulie 2008, postat pe site-ul Hotnews[4], a apărut o informaţie importantă:
„Urmaşii Părintelui au solicitat preoţilor şi ierarhilor din ţară şi de peste hotare să facă slujbe de dezlegare. Din 1 mai 1999, la Mănăstirea Frăsinei s-au făcut timp de 40 de zile, slujbe de dezlegare, după Sfânta Liturghie. Cu ocazia parastasului de un an de la deshumare, Prea Sfinţitul Teodosie Snagoveanul i-a citit o rugăciune arhierească de dezlegare pentru eventualele păcate mari sau anateme care ar împiedica trupul preotului să putrezească. La 6 februarie 2000, Mitropolitul Serafim Joantă, al Europei Centrale şi de Nord, a oficiat o slujbă însoţită de rugăciunile de dezlegare. Trupul a rămas în continuare neputrezit şi, ca urmare, Patriarhia a constituit dosarul de canonizare al Părintelui Ilie Lăcătuşu”.
Oficial, nu a apărut nicio dezminţire legată de această ştire privitoare la deschiderea dosarului de canonizare. Dimpotrivă, ştirea a fost confirmată ulterior de către părintele Costel Stoica, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române, care a declarat: „Părintele este pe o posibilă listă de canonizare. Doar că, în practica ortodoxă, nu există grabă, deci acest lucru (canonizarea – n.n.) nu ştim când se va întâmpla”[5].
3. Cuvinte despre aflarea moaştelor părintelui Ilie Lăcătuşu
„Părintele Ilie Lăcătuşu a petrecut cu Hristos în anii de temniţă aşa cum am petrecut şi noi... Iar în credincioşia lui sfântă, iată, s-a împărtăşit de acest dar mare, să guste din Taina Învierii, deci a nestricăciunii şi a moştenirii vieţii de veci”.
Pr. Prof. Constantin Galeriu
„Eu am fost cercetat dacă să îl canonizeze pe Ştefan cel Mare. A venit un arhiereu la mine. N-am fost de aceeaşi părere. Mai repede sunt pentru părintele Ilie Lăcătuşu pentru că sunt nişte semne de la Dumnezeu: are mireasmă şi este neputrezit…[6] Trebuie să atrageţi atenţia Patriarhatului. Trebuie să mişte cineva, dar este mai greu să îl sanctifice. Pentru că cel mai evident lucru, de nediscutat, este că nu a putrezit şi că are mireasmă… A rămas toată lumea cu această credinţă (că părintele este sfânt). Dispuneţi, eventual, o canonizare…”
Arhimandritul Arsenie Papacioc[7]
„Ierarhii Bisericii Ortodoxe Române nu au curaj să declare că rămăşiţele pământeşti ale foştilor deţinuţi politici ucişi pentru Hristos în temniţă sunt moaşte. De altfel, la Patriarhie au fost depuse mai multe dosare de canonizare, cum e cel al părintelui Ilie Lăcătuşu, despre care eu cred cu tărie că este sfânt, sau cel al lui Valeriu Gafencu. Şi Sinodul nu s-a pronunţat. În majoritate, foştii deţinuţi politici au fost legionari, şi ierarhii se tem ca gestul lor să nu fie interpretat politic. Trebuie să ne raportăm cu înţelepciune şi cu atenţie. Dacă Dumnezeu vrea, prin sfinţi, chiar necunoscuţi sau nerecunoscuţi de noi, ne poate face bine.”
Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa[8]
„Părintele Ilie Lăcătuşu trebuie cinstit ca un sfânt, pentru că este un argument puternic împotriva materialismului şi a rătăcirii idolatre. I se pot înălţa rugăciuni oricând, pentru că sfinţii sunt adevăratele mărturii ale vieţii noastre ortodoxe, chiar în vremurile în care trăim. I se pot picta icoane[9], i se poate face o raclă cum este la Sfântul Ioan de la Suceava, la Sfânta Paraschiva. Pentru noi şi pentru toată creştinătatea trebuie să îi sărbătorim ziua de adormire. Suntem într-o aleasă mândrie în faţa popoarelor, a protestanţilor, a catolicilor pentru aceste descoperiri: a Sfântului Ioan Iacob Hozevitul şi a Sfântului părinte Ilie Lăcătuşu.”
Protosinghelul Justin Pârvu[10]
„Începând cu închisoarea de la Piteşti, care a practicat cea mai cumplită tortură fizică şi morală, şi continuând cu celelalte închisori şi lagăre de concentrare din ţară, care urmăreau distrugerea credinţei şi a fiinţei umane, România a dat una din cele mai mari jertfe pentru apărarea dreptei credinţe şi a neamului nostru. (...) Un slujitor devotat pentru Hristos a fost preotul Ilie Lăcătuşu, de loc din judeţul Vâlcea, care a petrecut mai mulţi ani în închisori şi a pătimit ca un martir. În toamna anului 1998, la 15 ani de la moartea sa, a fost găsit întreg şi neputred în mormânt, ca semn că Dumnezeu a primit jertfa lui şi l-a numărat în ceata celor drepţi”.
Arhimandritul Ioanichie Bălan[11]
„- Despre noii martiri în Biserica noastră nu se mai spune nimic. Ştiţi că au fost atâţia în închisorile comuniste; acuma au descoperit un părinte cu corpul neputrezit.
- Ia uite!
- Vedeţi? Lucrarea ispititorului. Vedeţi cum a progresat răutatea? Pe acela învederat l-a arătat Dumnezeu şi după moartea lui sfânt, şi, uite, conducătorii nu iau măsuri ca să-l sfinţească [canonizeze, n.n.] şi să propovăduiască că nevoile şi chinurile pe care le-a suferit l-au sfinţit pe el, că ăsta-i adevărul. Da, dar n-au îndrăzneală. Vedeţi unde am ajuns?
- Şi despre toţi cei care au suferit în închisori nu se povesteşte nimic. Adică, atâţia mucenici au fost, poate au fost mai mulţi acum, în ultimul veac, decât în primele trei veacuri.
- Sigur că da. Uite, lucrarea ispititorului e asta, ca să nu se propovăduiască adevărul. Vezi? Da’ la Dumnezeu ei s-au sfinţit şi stau acolo în viaţa cea fără de sfârşit unde se vor veseli cu îngerii lui Dumnezeu şi cu toţi sfinţii mucenici care au pătimit. Omenirea aşa e.”
Părintele Dionisie de la Colciu[12]
„Toate semnele pledează pentru sfinţenia părintelui Ilie, venerarea populară şi pietatea pe care moaştele lui le trezesc în popor lucrează continuarea predicării sfinte pe care el a făcut-o, şi în viaţă fiind; ele lucrează sporind credinţa oamenilor şi slăvind, prin ea, pe Dumnezeu cu o putere înmiită faţă de cum s-a petrecut pe când sfântul trăia. Sunt atâţia preoţi buni care, în viaţa lor, au lucrat sfinţenia în enoriaşii lor, mulţi dintre ei suferind sau murind în închisori. Cine îşi aminteşte de ei? Doar familiile şi prietenii rămaşi în viaţă. În părintele Ilie Lăcătuşu, Dumnezeu a pus ceva mai mult: neputrezirea, mireasma sfântă şi, mai ales, puterea predicării Cuvântului şi după moarte, prin minunea pe care a făcut-o cu trupul lui”.
Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa
***
La puţină vreme după descoperirea sfintelor moaşte, la Mănăstirea Petru Vodă - pe atunci schit – s‑au alcătuit Troparul şi Condacul[13] Sfântului Mărturisitor Ilie Lăcătuşu:
Troparul, Glasul al 8-lea
Îndelung pătimitorule, de Dumnezeu purtătorule Părinte Ilie, văpaia muncilor cu focul lucrător ai înrourat‑o, ruşinând pe vrăjmaşi. Pentru aceasta, părinte, cu hlamida lui Hristos îmbrăcându‑te, pe Acesta roagă-L să mântuiască sufletele noastre.
Condac, Glasul al 8-lea
Următor cuvântului stăpânesc te-ai făcut, pentru păstoriţi sufletul punându-ţi. Pentru aceasta te lăudăm pe tine, cel ce, întru adânc de smerenie coborându-te, ca o cetate în vârf de munte ai strălucit. Ci tu, dumnezeiescule mărturisitor, dreptarule al Ortodoxiei, stâlp de foc al neamului românesc, luminează-ne calea către Hristos, pe Care roagă-L să mântuiască în dar.
4) Despre Părintele Ilie Mărturisitorul
(fragment dintr-o predică ţinută de Danion Vasile în ziua de 23 iulie 2011 la Schitul Paltin – Petru Vodă)
...Să luăm pildă de la înaintaşii noştri, să mergem pe urmele sfinţilor, să mergem pe urmele celor care au trăit pentru Hristos în vremurile noastre. Părintele Arsenie Papacioc a trecut la Domnul. Să mergem pe calea pe care ne-a îndemnat el să mergem. Părintele Ilie Lăcătuşu a intrat în soborul sfinţilor. Să mergem pe calea pe care ne-a îndemnat să mergem. Există o poezie foarte frumoasă a lui Radu Gyr, Crez, pe care o consider foarte importantă pentru modul în care noii mărturisitori din secolul XX au înţeles să împletească iubirea de Dumnezeu cu iubirea de neam:
„Cred într-unul Dumnezeu,
Tatăl Ziditorul,
Dar mai cred şi-n neamul meu,
Înfrăţit cu dorul.
Cred în sfinţi, dar şi-n voinici,
Cred în flori şi-n cremeni,
Căci tăcuţii mucenici
Cu haiducii-s gemeni”.
Am să vorbesc acum puţin şi despre părintele Ilie Lăcătuşu. El a fost unul dintre tăcuţii mucenici ai secolului XX. A scris oare cărţi? A ţinut oare cuvântări care să rămână până în zilele noastre? Nu! Viaţa lui a fost o viaţă de mărturisire. A fost un tăcut mucenic care însă, la vreme de primejdie, a dat mărturia cea bună. Odată, la canal, când i-au ameninţat comuniştii că-i vor omorî pe toţi, deţinuţii se îngrijoraseră şi s-au dus la părintele Ilie pentru cuvânt: „Ce să ne facem? Ce să ne facem?” – pentru că unora le era frică de moarte. Ca şi în primele prigoane creştine: unii mergeau la moarte cântând, ardeau pe ruguri, erau răstigniţi şi cântau, iar alţii aveau teamă în suflet, dar nu se lepădau de Hristos. Şi, când s-au dus deţinuţii la părintele Ilie, la Sfântul Ilie: „Ce să facem?”, acesta le-a spus: „Staţi liniştiţi, că Dumnezeu ne va ajuta!” Şi, într-adevăr, până a doua zi prigonitorii s-au răzgândit şi i-au lăsat în viaţă.
Am să vă vorbesc, totuşi, despre o scrisoare a Sfântului Ilie Lăcătuşu care arată cât de fierbinte era credinţa din inima sa. Un îndemn al Bisericii este să-i cinstim, să-i sprijinim pe cei care dau mărturia cea bună pentru Hristos. Din păcate, noi, în zilele noastre, ne temem. Când cineva dă mărturia cea bună şi e prigonit, ceilalţi se feresc de el ca de un lepros. Revistele bisericeşti, publicaţiile aşa-zis ortodoxe ne vorbesc despre rugăciune, despre smerenie şi atât! Dar nu ne vorbesc despre faptul că în zilele noastre sunt mărturisitori cu viaţă sfântă.
Ei bine, prin anii ’40, a pătimit mult pentru Hristos mitropolitul Gurie Grosu, în Basarabia. Şi Sfântul Ilie Lăcătuşu i-a fost aproape. Mitropolitul Gurie Grosu a avut curajul de a-l înfrunta pe regele Carol al II-lea, care a făcut atâta rău ţării noastre, slujind intereselor masonice. Regele Carol al II-lea, care şi-a părăsit soţia şi trăia în desfrânare cu o evreică... Ei bine, pentru că a lăsat-o pe regina sa, pe Elena a Greciei, în clipa în care a vrut să intre în biserică, fiind primit cu toată pompa, mitropolitul Gurie l-a mustrat, pentru că regele voia să stea în biserică în jilţul regal, pe care-l necinstea prin păcatele şi prin desfrâul său. Şi, în acel moment, mitropolitul Gurie a ieşit din sfântul altar, îmbrăcat în veşmintele arhiereşti, şi s-a dus la rege şi l-a mustrat, spunându-i: „Măria-ta, nu ţi se cuvine să şezi în strana regală. Unde-ţi este regina?” În acel moment, regele a părăsit strana, împreună cu fiul său, iar abia apoi mitropolitul a dat binecuvântare pentru începerea Sfintei Liturghii. Pentru că nu voia să slujească Sfânta Liturghie când pe tronul regal stătea Carol al II-lea, care a făcut atâta şi atâta rău poporului nostru.
După această slujbă, s-a întors regele în capitală şi a dat un decret regal prin care mitropolitul Gurie a fost pensionat. Mitropolitul a trăit în exil la Mănăstirea Cernica, până la sfârşitul vieţii sale. Ei bine, vlădica Gurie Grosu – pe care Sinodul Bisericii Ortodoxe din Basarabia vrea să‑l canonizeze – s-a arătat urmaş al Sfântului Ioan Botezătorul şi al sfinţilor din vechime... Şi e mare bucurie că vrea Sinodul Bisericii din Basarabia să-l canonizeze, ca şi pe Sfântul Valeriu Gafencu. Ar trebui însă ca şi Sinodul Bisericii Ortodoxe Române să-l canonizeze pe mitropolitul Basarabiei Gurie Grosu. De ce? Pentru că făcea parte din Sinodul Bisericii noastre, nu din patriarhia rusă.
Nouă, însă, ne place prin revistele şi emisiunile bisericeşti să vorbim despre mitropoliţi, despre ierarhi care s-au plecat în faţa puterii lumeşti, trecându-i cu vederea pe adevăraţii mărturisitori. Ei bine, atunci când mitropolitul Gurie a fost prigonit de regele Carol, ceilalţi ierarhi din Biserica noastră s-au ferit să-l apere. Părinţii de prin mănăstiri s-au ocupat doar de rugăciunea lor, s-au ferit să-l apere. Dar părintele Ilie Lăcătuşu, fiind iubitor de Hristos şi de sfinţii Săi, i-a scris imediat, la câteva zile după ce fusese depus din scaun. I-a scris o scrisoare de încurajare. În această scrisoare, din 13 noiembrie 1936, părintele Ilie spunea aşa: „Înalt Prea Sfinţite, am urmărit de aproape cele ce vi s-au întâmplat. Pentru considerente care se vor vedea mai târziu, eu şi tot tineretul legionar suntem alături de Înalt Prea Sfinţia Voastră. Loviturile pe care le primiţi de la o lume masonizată, iudaizată şi cu incomparabil mai mari păcate decât acelea pe care vi le atribuie, suportaţi-le cu credinţa creştină în învierea neamului!”
Iată cuvintele părintelui Ilie Lăcătuşu. N-a scris tratate de teologie. Dar, în clipa în care un ierarh a fost prigonit pentru că a mărturisit adevărul, imediat a pus umărul ca să-l sprijine. Şi la asta ne îndeamnă Sfântul Ilie Lăcătuşu pe toţi, pe fiecare dintre noi. Când un ierarh are curajul de a da mărturia cea bună, imediat trebuie să se strângă lângă el preoţii, monahii, monahiile, mirenii şi să-l apere, pentru că au nevoie de un astfel de păstor. Mare curaj să sprijini un ierarh pe care regele ceruse să fie depus din treaptă! Părintele Ilie putea să fie caterisit pentru această scrisoare, pentru acest gest. Dar nu s-a temut. Şi, datorită râvnei sale, datorită curajului său, datorită rugăciunilor sale, Dumnezeu i-a dat acest mare dar, şi părintele a ajuns mare făcător de minuni. (...) Nu am să vorbesc mai mult despre minunile pe care le-a făcut, pentru a nu lungi cuvântul. Am să spun însă că e o mare datorie a noastră să cunoaştem cât mai mulţi dintre aceşti noi mărturisitori. Gheorghe Jijie, unul dintre cei mai cunoscuţi oameni care au trecut prin închisorile comuniste, spunea la un moment dat că este trist că se vorbeşte doar despre Valeriu Gafencu, despre Costache Oprişan, despre Traian Trifan... Spunea domnul Jijie că în Mişcarea Legionară erau zeci şi zeci de oameni cu viaţă sfântă, sporiţi în rugăciune, care ţineau posturi aspre. Şi despre marea lor mulţime nu se prea vorbeşte. Dar avem datoria să mergem la cei care au stat în închisoare alături de aceşti mărturisitori şi să aflăm cât mai multe lucruri de mare folos.
Mulţi zic astăzi: „Ce putem face?” „Suntem prigoniţi, înşelarea se răspândeşte şi nu mai putem rezista!” Sau: „Murim de foame, suntem daţi afară din mănăstiri dacă facem ce trebuie!” – spun unii călugări. Să ne întrebăm, însă: sfinţii noştri prin ce au trecut? Au trecut sfinţii mucenici prin încercări mai grele sau mai uşoare decât cele prin care trecem noi? (...)
[1] Articolul a apărut în Vestitorul Ortodoxiei din 15 iulie 1999. Întrucât unele date biografice erau inexacte, textul a fost revizuit şi completat, potrivit informaţiilor din broşura Părintele mărturisitor Ilie Lăcătuşu, Editura Babel, Bacău, 2011 (n.ed.).
[2] Cu câteva luni mai devreme, pe 5 octombrie 1998, familia părintelui Ilie Lăcătuşu depusese un alt memoriu privitor la canonizarea părintelui (cf. http://www.crestinortodox.ro/parinti/parintele-ilie-lacatusu-118559.html), dar nu se dăduse niciun răspuns oficial (n.ed.).
[3] Publicat în Vestitorul Ortodoxiei, din 15 iulie 1999 (n.ed.).
[5] www.adevarul.ro/locale/bucuresti/MISTERELE_BUCURESTIULUI_Moastele_parintelui_Ilie_Lacatusul_din_Cimitirul_Giulesti-facatoare_de_minuni_0_354564609.html (n.ed.).
[6] Diferenţa dintre canonizarea unui mucenic şi a altor feluri de sfinţi este că, în cazul mucenicilor, nu este nevoie decât de confirmarea faptului că au adormit în credinţa ortodoxă. În celelalte cazuri, pentru canonizare este nevoie de o cercetare îndelungată (n.ed.).
[7] Primele trei mărturii au apărut în ziarul Curentul, 14 ianuarie 2000, p. 16 (n.ed.).
[8] Din interviul Moaştele sfinţilor şi puterea lor, realizat de Claudiu Târziu, mărturie preluată de pe http://calciudumitreasa.gid-romania.com/Pag.asp?ID=12 (n.ed.).
[9] Părintele Ilie Lăcătuşu a fost pictat ca sfânt pe peretele exterior al bisericii Mănăstirii Petru Vodă (n.ed.).
[10] Cuvântul părintelui Justin a apărut în ziarul Azi, din 23-24 iulie 1999 (n.ed.).
[11] Din articolul Mărturisitori ai dreptei credinţe din România care au pătimit în închisori pentru dragostea lui Hristos (între anii 1948-1964), tipărit în volumul Sfintele moaşte din România, Editura Episcopiei Romanului, 1999, pp. 172-173 (n.ed.).
[12] Din volumul Lumea în vremurile de pe urmă, Editura Prodromos, 2010, pp. 222-223 (n.ed.).
[13] Condacul a fost tipărit în ziarul Curentul, 14 ianuarie 2000, p. 16 (n.ed.).