Amintiri de neuitat

Mă numesc Rădulescu Sofia-Carmen, am 70 de ani şi, cu mult respect, vă scriu despre întâlnirea mea, cea pe care nu o voi uita niciodată, cu părintele Ilie Lăcătuşu.

În anul 2002, după mulţi ani de suferinţă, am di­vor­ţat de tatăl copiilor mei, tată care nu a avut milă şi dragoste pen­tru ei. Am adunat toate suferinţele şi răul în sufletul meu, m-am îmbolnăvit de diabet. La toate acestea s-a mai adăugat şi ne­drep­tatea care mi s-a făcut în timpul procesului de divorţ şi mi-am pierdut memoria de care aveam nevoie. În timp ce co­boram cele patru etaje ale blocului în care locuiam, ui­tam tot.

Cu o hârtie deja scrisă, ca să ştiu unde trebuia să merg, am fost să îmi iau pastilele pentru diabet şi atunci am vă­zut pe o bancă două femei, dintre care una plângea de ţi se ru­pea sufletul, iar cealaltă o îndruma către părintele Ilie din Giuleşti, la care să se roage din tot sufletul, pentru că o va ajuta. Doar atât am putut înţelege şi memora atunci.

L-am căutat mult, dar l-am găsit şi m-am rugat prin u­şa închisă ca bunul părinte să mă ajute să îmi recapăt me­moria, să nu îmi las copiii pe drumuri, cu un tată căruia nu‑i pă­sa de ei. M-am rugat din tot sufletul şi, când m-am ri­di­cat, am simţit un val de căldură trecând pe deasupra ca­pu­lui. M-am uitat în jurul meu, însă nu am văzut decât o bă­trâ­nă care schimba apa la florile părintelui. Am în­ge­nun­cheat iar şi m-am rugat din nou. După ce m-am ridicat, am în­trebat bătrâna când se deschide uşa şi aceasta mi-a răs­puns că duminică vine fata dânsului, „Dumnezeu să îl o­dih­nească!” Mi-a mai spus să vin cu o floare. Am plecat de a­colo de parcă eram dusă de cineva pe sus şi, deşi locu­iam foarte departe de zona Crângaşi, am ajuns repede aca­să şi eram foarte liniştită, sigură pe mine însămi. M-am a­pu­cat de treburile casei, iar în restul zilei nu au mai fost de­loc probleme. În acea noapte l-am visat pe părintele Ilie, ca­re îmi spunea: „Vino şi roagă-te ori de câte ori ai nevoie de ajutor, însă intră înăuntru, să nu îţi fie teamă de mine”.

Cu o floare în mână, m-am dus să mă rog la pă­rin­te. M-am aşezat duminica următoare la rând şi, când am a­juns mai aproape, am văzut poza celui care îmi apăruse în vis, iar atunci am exclamat cu bucurie că este cel care mi-a vor­bit şi m-a chemat la el să mă rog. Când am ajuns în drep­tul părintelui, fiica dânsului mi-a spus că a vorbit şi cu dân­sa şi i-a spus că va veni o femeie necăjită. Am fost lă­sa­tă să intru la el şi am primit poza părintelui drept amin­ti­re.

De atunci, am început o nouă viaţă. Mergeam în fi­e­care duminică, mă rugam ore întregi şi cunoşteam oa­meni care veneau să se roage. Am dat şi altora câte o po­ză de-a părintelui. Au fost şi zile grele, în care nu aveam ce pune pe masă pentru copii, dar părintele mi-a apărut în vis şi mi-a spus să mă rog şi să nu mă mai plâng niciodată din ca­uza banilor, pentru că voi avea un trai decent. Toate bu­cu­riile mele le împărţeam duminica cu prietenele pe care le cunoscusem la părintele, în cei cinci ani de când ve­neam.

Am trecut printr-o perioadă foarte grea cu unul din­­tre cei şase copii ai mei. Am sperat că se va face bine, m-am rugat la părintele şi am pus florile pe perna co­pi­lu­lui. După luni de zile de luptă cu boala, copilul meu s-a în­tre­mat. Îi mulţumesc din tot sufletul bunului părinte Ilie pen­tru că m-a ascultat şi m-a ajutat. Ştiu că, atât timp cât voi mai trăi, el va fi alături de mine şi la bine şi la rău.

Doamne, ajută!

(Sofia)