Nici nu ştiţi ce binecuvântare este pentru noi că îl avem

Nu ştiu dacă ceea ce mi s-a întâmplat mie se poate nu­mi o minune. În urmă cu 2 ani, în 2008, chiar de Sfân­tul Ilie, am mers la sfintele moaşte ale părintelui Ilie Lăcă­tu­şu. A tre­buit să-l aşteptăm pe ginerele părintelui pentru a des­chi­de cavoul. Între timp se formase o coadă destul de ma­­re. În timp ce stăteam la coadă îmi făceam griji că nu voi putea atinge sfintele moaşte; mie mi-au murit doi co­pii mici, şo­cul a fost atât de puternic încât de atunci nu mai pot su­por­ta să ating oameni morţi. Îmi con­struiam fel şi fel de sce­narii cum să mă eschivez şi să reu­şesc să trec fă­ră să-l ating. Când am ajuns, nu am avut nicio reţinere, ab­solut nimic, îmi era aşa de bine, era ca şi cum aş fi fost lân­gă o persoană foarte dragă... nu aş mai fi plecat de lân­gă el, cu toate că până atunci nu am avut evla­vie deo­sebită la părintele Ilie Lăcătuşu, iar după ce m-am închi­nat şi am să­rutat crucea, la fel cum a mai spus cineva îna­in­tea mea, am avut impresia că s‑a uitat la mi­ne; eram cu o prietenă şi i-am spus şi ei, nu fără oarecare reţineri să nu creadă că „am stat prea mult în soare”, dar senzaţia că se uita la mi­ne era atât de puternică încât m-am uitat la ochii lui, ochii îi avea întredeschişi şi chiar şi aşa, când mă uitam, sim­ţeam în continuare că mă priveşte.

Îmi doresc să mai ajung la sfintele moaşte. Cei care nu aţi ajuns, nu mai lăsaţi să treacă timpul, nici nu ştiţi ce bine­cuvântare este pentru noi că îl avem.

(Valentina Stoian)