vineri, 30 mai 2014

Cum m-a ajutat Sfântul Ilie Lăcătuşu la examene


Numele meu este George-Cristian Datcu şi în prezent sunt student la Universitatea Politehnică Bucureşti, la Facultatea de Electronică, Telecomunicaţii şi Tehnologia Informaţiei. Minunea care mi s-a întâmplat are legătură cu una dintre sesiunile de examene din cadrul facultăţii la care studiez. Înainte de a povesti despre asta, aş dori să vorbesc puţin despre momentul în care am aflat pentru prima dată despre Sfântul Părinte Ilie Lăcătuşu. Mi-amintesc ca era 21 iulie 2013, în ajunul prăznuirii Părintelui Ilie (22 iulie), prăznuire despre care aveam să aflu chiar în acea seară, când am venit în vizită la prietena mea, care locuieşte în apropierea Bucureştiului, pentru câteva zile, dată fiind perioada vacanţei de vară. Încă din momentul sosirii mele acolo, părinţii prietenei mele, care dimineaţă fuseseră la Mănăstirea Pasărea, pentru a asista la slujba Sfintei Liturghii, înainte de a pleca spre casă au primit de la cei care slujeau acolo Acatistul Sfântului Ilie Lăcătuşu, împreună cu îndemnul de a merge în vizită la capela din Cimitirul Giuleşti, unde sunt păstrate sfintele sale moaşte, mi-au oferit să citesc cărticica cu acatistul primit, care cuprindea şi câteva amănunte referitoare la viaţa Părintelui.
Chinurile şi nevoinţele prin care am citit că trecuse acest mărturisitor al lui Hristos, deşi sumar descrise în cărticică, m-au emoţionat aşa de tare şi m-au determinat să citesc pentru prima oară acatistul chiar în acea seară. Încă din acel moment am simţit cum între mine şi Părinte a luat naştere o prietenie sinceră. Cu toate că după citirea acatistului său, m-am „luat” cu cele lumeşti, fără să îmi dau seama, Părintele mă chema la el. Astfel, ziua de 22 iulie a debutat pentru mine şi prietena mea sub semnul agitaţiei şi haosului cotidian. Drept urmare, dis de dimineaţă, am plecat în grabă spre Bucureşti, prietena mea fiind programată la examenul auto teoretic la primele ore ale dimineţii. Pe lângă acest examen al ei, ziua fiind lungă, multe sarcini trebuiau duse la bun sfârşit.
Când am terminat toate treburile în oraş şi ziua părea că pentru noi a luat sfârşit şi ne pregăteam să ne întoarcem spre casă, o chemare lăuntrică atât de puternică m-a făcut să îmi îndrept paşii în direcţia total opusă celei spre casă... Cuprins cu totul de această chemare, am început chiar să alerg înspre Giuleşti, lucru care pe prietena mea a surprins-o, dar pe care l-a înţeles, atunci când i-am explicat ce simt. Astfel, am făcut împreună un drum de aproximativ 50 de minute, care nouă ni s-a părut de doar câteva minute... Imediat ce am ajuns la locul cu pricina, încă de la intrarea în cimitir, am simţit o pace interioară cum rar ne este dat să simţim. Ajungând la capelă, lucru deloc de mirare, am observat că va trebui să rămânem la o coadă ce însuma mulţime mare de credincioşi (lucru care ne-a bucurat de altfel, în loc să ne întristeze). În timpul aşteptării, împletită cu rugăciune către Sfântul şi cu binecuvântate discuţii despre ajutorul oferit nouă de către sfinţi, ni s-au alăturat şi părinţii prietenei mele.
Venind şi aşteptatul moment, al închinării la moaştele Sfântului Ilie Lăcătuşu, mă simţeam atât de copleşit de sfinţenia locului (e un lucru bine ştiut că omul sfinţeşte locul), încât în momentul în care m‑am apropiat să sărut sfintele moaşte şi crucea Părintelui, am simţit că Părintele este mai viu decât noi şi că ne binecuvântează pe fiecare în parte, parcă având un surâs de un cald atât de sincer. Acest sentiment pe care nu-l mai trăisem înainte m-au determinat să cred că am câştigat un prieten ce-mi va fi alături mereu de-atunci înainte, în încercările şi ispitele acestui veac.
Am plecat de-acolo, cu promisiunea făcută mie însumi că am să revin cât de des pot. Bineînţeles că făgăduinţele făcute, îndeosebi nouă înşine, au menirea de a nu fi ţinute... Deşi am continuat să citesc acatistul Părintelui, ceea ce m-a adus din nou la capela unde se află sfintele moaşte a fost deznădejdea ce mă cuprinsese înainte de sesiunea de examene din iarnă.
Cu inima strânsă de frica examenelor ce-mi stăteau înainte, cu trei zile înaintea primului examen, mi-am zis să fac o ultimă încercare, amintindu-mi de „prietenul” care cu atâta căldură mă primise la sine în iulie şi de nenumăratele momente când i-am simţit intervenţia în viaţa mea.
Pe o vreme geroasă, afară fiind în jur de -10°C, am aşteptat timp de vreo trei ore să-mi vină rândul, alături de alte câteva zeci de persoane care sperau în ajutorul Sfântului. Pe aproape toată durata aşteptării, am citit acatistul Părintelui Ilie şi m-am rugat să alunge de la mine duhurile deznădejdii şi al trândăviei care mă încercau tot mai aprig şi să pună ordine în viaţa mea. În momentul în care m-am închinat sfintelor sale moaşte am simţit pe loc cum pacea lua locul deznădejdii şi încrederea locul neîncrederii. Am plecat de acolo cu credinţa că „cineva” îşi doreşte ca eu să reuşesc (Dumnezeu nu ne vrea proşti!). Cu toate acestea, ziua primului examen se apropia cu paşi grăbiţi, iar eu am constatat în seara dinaintea încercării cu pricina că nu am acoperit nici jumătate din materia cerută la examen! Cu credinţa în ajutorul Sfântului şi al lui Dumnezeu, am pornit spre facultate. Pe toată durata drumului, nu ştiu cum, dar mi-am găsit timpul să revăd unele probleme, posibile subiecte de examen. Ceea ce s-a întâmplat mai departe, bănuiesc că intuiţi... Am primit ca subiecte de examen exact problemele pe care le revăzusem ultima dată, în metrou, şi al căror mod de rezolvare mi-l însuşisem destul de bine, iar ca subiect de teorie exact ceea ce stăpâneam mai bine! Examenul a fost trecut, iar nota obţinută a fost una dintre cele mai bune din sală! Să fie oare doar o coincidenţă?! Eu nu cred... Astfel, tot cu ajutorul Sfântului, căruia vreau să-i mulţumesc pentru grabnicul ajutor pe care nu a ezitat să mi-l ofere, sesiunea am trecut-o cu bine, la cele mai importante materii obţinând note nesperat de mari!
Astfel, pentru mine Părintele Ilie rămâne un mare sfânt, care nu pregetă să ne ofere ajutorul său nici în cele mai mărunte activităţi materiale ale vieţii cotidiene. Am avut şi continui să am multe întâmplări minunate petrecute în urma rugăciunilor către Părinte, dar pe care le voi povesti cu următoarea ocazie.
Aşadar, un îndemn sincer către toţi cinstitorii de sfinţi: Rugaţi-vă Părintelui Ilie Lăcătuşu! Nu veţi ieşi ruşinaţi de la el!
Bunul Dumnezeu să ne ajute să-i cinstim cum se cuvine pe toţi cei care au fost şi sunt bineplăcuţi Lui! Slavă lui Dumnezeu pentru toate! Amin.

George-Cristian Datcu



 (n.red. Întrucât se apropie perioada diferitelor examene pentru elevi şi studenţi, vă rugăm retrimiteţi acest material - pe e-mail sau facebook tuturor celor interesaţi)

joi, 27 octombrie 2011

Sfinţii închisorilor – ajutători în naşterea de prunci


Slavă lui Dumnezeu în cer şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!
Mă numesc Monica şi doresc să vă aduc la cunoştinţă o mărturie minunată a intervenţiei sfinţilor închisorilor în viaţa mea şi a soţului meu.
Suntem căsătoriţi şi, timp de şase ani, Domnul ne-a încercat credinţa şi nu ne-a dăruit niciun copil.
În anul 2009, odată cu apelul părintelui Justin, viaţa mea s-a schimbat mult. Ca să fiu succintă şi să nu vă obosesc, am aflat mult mai multe despre viaţa sfinţilor români care au pătimit în închisorile comuniste (citisem doar cartea Sfântul închisorilor, care m-a impresionat foarte mult).
Inima mea a fost atrasă rapid şi puternic către aceşti sfinţi „fără cruce şi nume” şi mi-am propus, împreună cu soţul meu, în vara anului 2009, să ajungem la Aiud, la Râpa Robilor, să ne închinăm sfintelor moaşte şi să luăm ulei sfinţit de la candela Maicii Domnului.
Ajunşi acolo, am cumpărat şi Acatistul sfinţilor români din închisori şi, pentru prima dată, am ajuns la Mănăstirea Petru Vodă şi cu bucurie am sărutat mâna părintelui Justin, care ne-a şi miruit.
Anul următor (în primăvara anului 2010) am plecat la Tâncăbeşti şi ne-am închinat troiţei de acolo, gândindu-ne la jertfa martirilor noştri. Între timp am ajuns din nou, după câţiva ani, la moaştele Sfântului Ilie Lăcătuşu, la care m-am rugat să-mi dăruiască un copil.
Ultimul loc la care am dorit să ajungem să ne închinăm, să aprindem o lumânare şi să depunem flori a fost la Târgu Ocna, acolo unde a pătimit Sfântul Valeriu Gafencu (aceasta a fost vara trecută, în concediu).
Timp de un an am citit aproape zilnic Acatistul sfinţilor români din închisori, rugându-mă lor să mijlocească la Dumnezeu şi Maica Domnului să ne dăruiască un copil.
Şi minunea nu a întârziat să se înfăptuiască! Chiar vara trecută, încheind efectiv pelerinajul, am aflat vestea incredibilă că sunt însărcinată. Şi acum, când scriu aceste rânduri, stau lângă fetiţa noastră care are şase săptămâni.
Domnul şi Măicuţa Sa ne-au ascultat rugăciunile şi nu ne-au uitat pe noi, păcătoşii şi nevrednicii. Mare e Dumnezeu întru sfinţii Săi, sfinţii neamului românesc care trebuie canonizaţi degrabă...
                                                                                   (Monica N., din Călăraşi)[1]


[1]              Mărturie preluată din revista Atitudini, nr. 17/2011, p. 42 (n.ed.).

Un vis deosebit


Am auzit şi am citit despre mai multe vise în care Sfântul Ilie Lăcătuşu s-a arătat oamenilor. Cunosc un preot de mir care l-a visat mişcându-se în raclă, fără să ştie că alţi oameni l-au văzut cu ochii lor făcând acelaşi lucru.
Eu am avut următorul vis: părintele Ilie era într-o casă, şi trupul său a revenit la viaţă. Moaştele sale au prins viaţă, şi părintele înviase. Au venit la el mulţi preoţi şi credincioşi, bucurându-se. Îmi aduc aminte că venise şi părintele Arsenie Papacioc, unul dintre susţinătorii canonizării părintelui Ilie.
Toţi cei care îl vedeau pe părintele viu se bucurau. Eu cred că Sfântul Ilie e viu, şi cea mai bună dovadă este neputrezirea trupului său. Iar faptul că face atâtea minuni ne îndeamnă să ne rugăm lui la vreme de necaz.

Părintele emana căldură


Cu ajutorul Bunului Dumnezeu şi al fratelui întru credinţă C. V., am ajuns să mă închin la sfintele moaşte ale Părintelui Ilie Lăcătuşu pe 27 ianuarie 2011. Deşi afară era destul de frig, şi mâinile mele erau reci, după ce am atins sfintele moaşte mâna mea dreaptă s-a încălzit instantaneu până la cot. Părintele emana căldură. Pacea care m-a cuprins nu poate fi descrisă. Minunat e Dumnezeu întru sfinţii Lui!
(Teodor Bindea)

Trei femei mărturisesc

a) Locuiesc aici, în acest cartier, de patruzeci de ani. Am fost la Sfântul Dumitru o dată, chiar de Sfântul Dumitru. Când am venit de acolo, erau trei călugări şi o călugăriţă care voiau să ştie cum o iau spre Giuleşti, ca să ştie cum ajung la cimitir, aici. Şi, cum-necum, au ajuns aici. Şi eu am văzut faza: o târau pe călugăriţă, s-o aducă până în faţa uşii. Şi ea nu voia, vorbea vrute şi nevrute, parcă avea pe satana în ea. Şi o femeie care îngrijeşte pe aici (la mormânt – n.n.) i-a zis: „Puneţi-o să stea în genunchi, să ziceţi Tatăl nostru pentru ea”. Şi au mers cu ea de trei ori aşa, au târât-o de trei ori. Pe urmă şi-a revenit. Pe urmă ea se ruga, zicea: „Doamne, iartă-mă pentru ce-am zis!” Că a zis multe, multe împotriva lui Dumnezeu şi a sfintei credinţe. Şi au plecat cu ea aşa.
Am un ginere care a lucrat la armată şi a fost ars într-o misiune. Şi-a revenit băiatul şi a început serviciul. După vreo şase luni de zile, a început să se înroşească pe unde a fost ars. Şi, venind dintr-o misiune, când i s-au făcut analizele la Casa Poporului, a găsit că avea cancer la gură. Şi a început calvarul! Şi atâtea analize, şi... până a ajuns de-i luau de pe mâini şi-i puneau aici... Până la urmă, a murit. Dar până să moară, auzise şi fata mea şi am venit cu fata mea şi cu nepotul şi ne rugam. S-a rugat ăla micu’, avea cinci ani atunci, dar zicea: „Sfinte Ilie, iartă-l pe tatăl meu! Iartă-l pe tatăl meu, că-i tare bolnav!” Vă spun sincer că a mai durat aproape două luni de zile şi l-a iertat Dumnezeu şi a murit.
După un an de zile, soţul meu – care era bătrân, avea 61-62 de ani, nu mai venea acasă. Ştiam că are combinaţii – el, fiind şofer, veşnic avea combinaţii, dar nu ştiam că are o combinaţie în Giuleşti şi cine este şi cum este. Fără multe certuri, fără nimic, a plecat, fără motiv. Şi i-am dat de toate, lucruri şi de toate, şi a plecat. Pe urmă, am început să-mi dau seama că nu trebuia să-l las să facă acest lucru, deoarece, ca oameni bătrâni, ai acolo o casă, ai un rost, şi pe urmă trebuie să le împarţi cu cine nu se cuvine. Şi atunci am început să mă duc prin biserici, să mă rog. Într-una din zile, după vreo două luni de zile – bine, că veneam mereu la Sfântul Ilie – într-o duminică, am venit şi era deschis. Şi m-am rugat de fata dânsului, a Sfântului Ilie, să‑mi dea voie să intru, să pun şi eu mâna pe sfântul, să mă rog. Nu putea să-mi dea, că erau foarte mulţi bolnavi, şi era un preot care era în faţă. Şi i-am zis să-mi dea voie să pun mâna mea pe preot şi preotul să pună mâna pe Sfântul Ilie şi să mă rog să mă ajute. Nu ştiu ce m-am rugat, nu ştiu ce am zis, dar mi-a dat putere. Am găsit linişte şi pace, şi, după câtva timp, soţul meu s-a întors acasă.
Îi mulţumesc Sfântului Ilie că m-a ajutat şi la operaţii, cu fetele mele, şi la operaţia fetei mele celei mici, şi la operaţia cealaltă, şi la operaţia mea cu piciorul... De câte ori vin aici, ne rugăm şi ne ajută. Ne ajută foarte mult. Ajută! Deci, am venit pentru operaţia fiicei mele, care era doar ea cu copilul, fiindcă soţul ei murise, şi m-am rugat, fiindcă trebuia să se opereze la coloană. A ajutat-o, a scăpat cu bine. După un timp, m-am operat şi eu. Anul trecut m-am operat şi eu, că nu puteam să mai merg deloc, de la picior. Şi am scăpat cu bine din toate, cu toate că a fost o operaţie foarte grea - mi s-a pus proteză la genunchi. După trei săptămâni de zile, s-a îmbolnăvit fata mea, a făcut şi ea operaţie la coloană, a scăpat şi ea. La un an de zile, fata mea cea mică, ea, care nu mai făcea copii şi făcea atâta tratament, cu ajutorul lui Dumnezeu a făcut şi ea un copil. Şi asta vreau să vă spun, că Sfântul Ilie e grabnic ajutător tuturor care se roagă cu credinţă la el. Aşa să-mi ajute Dumnezeu, că ăsta este adevărul!

b) Vin aici de şapte ani, de când au deschis la părintele. Am venit prin chemare. M-am dus, m-am spovedit la mitropolie, m-am împărtăşit şi noaptea am visat această sfântă capelă. Şi am o fată care e foarte credincioasă, şi are un singur copil şi de zece ani de zile n‑a mai rămas gravidă, cea mai mare fată a mea. Şi, după zece ani de zile, rugându-se aici, la părinte şi, mergând şi la sfânta biserică, peste tot, a rămas gravidă, acuma e în luna a şasea. Ăsta a fost primul ajutor de la părintele. (...) Am mai avut alt necaz cu băiatul, că nu găsea serviciu. Unde se angaja, stătea ce stătea şi-l dădeau afară. Şi m-am rugat să-l ajute Dumnezeu să se angajeze din nou, că avem o datorie imensă la întreţinere şi el, săracul, trebuia să lupte să plătească. Şi ne-a ajutat Dumnezeu, că o singură dată m-am rugat la părintele, aici, şi-n ziua aia a fost anunţat, a primit telefon să se ducă, că va fi angajat. S‑a dus şi s-a angajat. Cum am ajuns acasă, zice: „Mami, să ştii că mi s-a dat telefon! De mâine încolo merg la serviciu!” Mulţumesc lui Dumnezeu, băiatul meu merge şi la serviciu, urmează să se şi căsătorească, i-a rânduit Dumnezeu o fată bună, cuminte. Şi să ajute Dumnezeu pe toată lumea!

c) Cu părintele Ilie, tot ce mi-am pus în gând mi s-a îndeplinit: să nu operez copilul – am pus mâna pe părintele. Aveam probleme cu banii, şi m-a ajutat.
De vreo două - trei ori, nu ştiu cu exactitate, s-a spart lacătul acolo, în spate, ca să se fure bani. Şi acum vreo patru ani au venit patru femei să păzească aici. Şi era un ger afară, năprasnic! Şi au zis că au simţit aşa, o căldură – probabil că de la sfântul, sau de la Dumnezeu – şi au simţit o căldură, aşa, şi le-a dat să nu le îngheţe picioarele, mâinile, să le dezmorţească. Şi s-a mai întâmplat un caz, un băiat de aici, de vizavi, cum intra pe poarta cimitirului, avea duhuri necurate multe, în el. Şi îl ţineau colegii de serviciu şi se zbătea. Făcea urât. Eu mi-aduc aminte că fata mea tot aşa făcea: răcnea, ţipa, de câte ori se apropia de uşă, aici. Şi mi-aduc aminte că el s-a făcut bine, dar nu l-am mai văzut. Deci, tot acum patru ani, că de patru ani de zile vin şi eu... [1]


[1]  Mărturii înregistrate de părintele Eftimie Mitra (n.ed.).

Mâinile părintelui erau calde şi moi


Şi eu am fost la părintele Ilie Lăcătuşu, în urmă cu vreo doi ani. Referitor la mărturia părintelui Ioan de la Rarău cu privire la mâinile părintelui (Ilie), şi eu am observat acelaşi lucru. După ce m-am închinat, am cerut permisiunea să-i sărut mâinile, pentru că aveam o sfială, iar după ce am primit-o şi i-am sărutat mâinile, am simţit acelaşi lucru minunat: mâinile părintelui erau calde şi moi ca ale unui om în viaţă. Însă, deşi am simţit aceasta chiar din clipa când i-am sărutat mâinile, nu am conştientizat minunea decât mai târziu, când am şi spus altora. O prietenă apropiată mi-a confirmat că a simţit şi ea acelaşi lucru. Părintele este un sfânt mare. Dumnezeu să-l odihnească cu cetele sfinţilor Săi. Amin!
(Iulian M.) [1]


[1]              Mărturie postată pe http://apologeticum.wordpress.com/2010/07/22/sfantul-ilie-lacatusu-27-de-ani-de-la-trecerea-la-domnul-minunile-sfantului-povestite-de-parintele-justin-parvu-si-parintele-ioan-de-la-rarau/ (n.ed.).