joi, 27 octombrie 2011

Sfinţii închisorilor – ajutători în naşterea de prunci


Slavă lui Dumnezeu în cer şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!
Mă numesc Monica şi doresc să vă aduc la cunoştinţă o mărturie minunată a intervenţiei sfinţilor închisorilor în viaţa mea şi a soţului meu.
Suntem căsătoriţi şi, timp de şase ani, Domnul ne-a încercat credinţa şi nu ne-a dăruit niciun copil.
În anul 2009, odată cu apelul părintelui Justin, viaţa mea s-a schimbat mult. Ca să fiu succintă şi să nu vă obosesc, am aflat mult mai multe despre viaţa sfinţilor români care au pătimit în închisorile comuniste (citisem doar cartea Sfântul închisorilor, care m-a impresionat foarte mult).
Inima mea a fost atrasă rapid şi puternic către aceşti sfinţi „fără cruce şi nume” şi mi-am propus, împreună cu soţul meu, în vara anului 2009, să ajungem la Aiud, la Râpa Robilor, să ne închinăm sfintelor moaşte şi să luăm ulei sfinţit de la candela Maicii Domnului.
Ajunşi acolo, am cumpărat şi Acatistul sfinţilor români din închisori şi, pentru prima dată, am ajuns la Mănăstirea Petru Vodă şi cu bucurie am sărutat mâna părintelui Justin, care ne-a şi miruit.
Anul următor (în primăvara anului 2010) am plecat la Tâncăbeşti şi ne-am închinat troiţei de acolo, gândindu-ne la jertfa martirilor noştri. Între timp am ajuns din nou, după câţiva ani, la moaştele Sfântului Ilie Lăcătuşu, la care m-am rugat să-mi dăruiască un copil.
Ultimul loc la care am dorit să ajungem să ne închinăm, să aprindem o lumânare şi să depunem flori a fost la Târgu Ocna, acolo unde a pătimit Sfântul Valeriu Gafencu (aceasta a fost vara trecută, în concediu).
Timp de un an am citit aproape zilnic Acatistul sfinţilor români din închisori, rugându-mă lor să mijlocească la Dumnezeu şi Maica Domnului să ne dăruiască un copil.
Şi minunea nu a întârziat să se înfăptuiască! Chiar vara trecută, încheind efectiv pelerinajul, am aflat vestea incredibilă că sunt însărcinată. Şi acum, când scriu aceste rânduri, stau lângă fetiţa noastră care are şase săptămâni.
Domnul şi Măicuţa Sa ne-au ascultat rugăciunile şi nu ne-au uitat pe noi, păcătoşii şi nevrednicii. Mare e Dumnezeu întru sfinţii Săi, sfinţii neamului românesc care trebuie canonizaţi degrabă...
                                                                                   (Monica N., din Călăraşi)[1]


[1]              Mărturie preluată din revista Atitudini, nr. 17/2011, p. 42 (n.ed.).

O ultimă şansă


Mergeam cu tatăl meu spre Salonic, cu autocarul, de unde aveam să mergem în Uranopoli şi de acolo în Muntele Athos. La vamă, la verificarea paşapoartelor, am fost întrebaţi de un act semnat de mamă şi eliberat de un birou notarial, de care noi nu ştiam, deci nu îl aveam. Am uitat să precizez că sunt minor, iar minorii nu pot ieşi din ţară prin vamă fără acel act, care permite trecerea. Am fost scoşi din autocar. Şoferul ne ruga să ne luăm bagajele, tata îl ruga să aştepte. Era ultimul autocar din ziua aceea, şi ar fi trebuit să mai aşteptăm alte două zile până să plecăm din nou, dar nu aveam timp, pentru că mai era o săptămână şi începea şcoala. Agentul vamal refuza să ne lase să trecem. Tata i-a spus că mergem în Muntele Athos, dar el a spus că nu crede pe nimeni, că nu ar avea încredere nici în el când e vorba de nerespectarea legii. Atunci am început să mă rog la Părintele Ilie în gând, pentru că înainte de a pleca la drum citisem câteva din minunile sale. Am fost cu vreme în urmă la cimitir, la moaştele lui. Tata mi-a spus apoi că el se ruga la Maica Domnului şi la Sfântul Nectarie. Cam după cinci minute, agentul vamal ne-a spus să vorbim cu şeful său. Şeful său nu ne-a lăsat nici el să trecem, spunându-ne că ar trebui să vină mama cu maşina la vamă. Mama era la nişte cursuri de perfecţionare şi nu putea răspunde la telefon. Dar, nici dacă ar fi răspuns, nu putea aştepta autocarul până venea ea la vamă. După alte zece minute, şeful a început să mă întrebe unde locuiesc, meseriile părinţilor, dacă mama locuieşte cu noi, şi alte lucruri asemănătoare. După ce am răspuns, într-un final ne-a lăsat să trecem, deşi conform legii era interzis. Ştiu că părintele Ilie Lăcătuşu ne-a ajutat.
(C. V.)

Un vis deosebit


Am auzit şi am citit despre mai multe vise în care Sfântul Ilie Lăcătuşu s-a arătat oamenilor. Cunosc un preot de mir care l-a visat mişcându-se în raclă, fără să ştie că alţi oameni l-au văzut cu ochii lor făcând acelaşi lucru.
Eu am avut următorul vis: părintele Ilie era într-o casă, şi trupul său a revenit la viaţă. Moaştele sale au prins viaţă, şi părintele înviase. Au venit la el mulţi preoţi şi credincioşi, bucurându-se. Îmi aduc aminte că venise şi părintele Arsenie Papacioc, unul dintre susţinătorii canonizării părintelui Ilie.
Toţi cei care îl vedeau pe părintele viu se bucurau. Eu cred că Sfântul Ilie e viu, şi cea mai bună dovadă este neputrezirea trupului său. Iar faptul că face atâtea minuni ne îndeamnă să ne rugăm lui la vreme de necaz.

Părintele emana căldură


Cu ajutorul Bunului Dumnezeu şi al fratelui întru credinţă C. V., am ajuns să mă închin la sfintele moaşte ale Părintelui Ilie Lăcătuşu pe 27 ianuarie 2011. Deşi afară era destul de frig, şi mâinile mele erau reci, după ce am atins sfintele moaşte mâna mea dreaptă s-a încălzit instantaneu până la cot. Părintele emana căldură. Pacea care m-a cuprins nu poate fi descrisă. Minunat e Dumnezeu întru sfinţii Lui!
(Teodor Bindea)