Sfantul Ilie Lacatusu ne-a ajutat sa platim o mare datorie

Hristos a înviat! Sunt o soră de mănăstire, şi dau slavă lui Dumnezeu că a sosit momentul în care să îmi respect promisiunea: „Părinte Ilie, dacă ne vei ajuta, am să te mărturisesc tuturor!”. Cam aşa au început primele mele rugăciuni către acest sfânt.  

Ca orice om care îşi doreşte mântuirea, am petrecut în suferinţe, prigoniri, încercări de tot felul, însă ajutorul lui Dumnezeu nu a întârziat să apară. Tatăl meu vitreg m-a pus sa aleg între el şi Dumnezeu şi, pentru că nu am vrut să mă lepăd de Ziditorul nostru, nu a mai contribuit în casă cu bani şi ne-am separat total, hotărând de comun acord acest lucru căci, spunea el: „Dacă Dumnezeu e mai puternic decât mine, să vă ajute El!”. Mama avea un salariu derizoriu şi multe datorii pentru renovarea casei, care acum nu mai erau achitate în doi. În plus, moartea bunicii din octombrie 2012 ne-a mai adus o datorie pe care trebuia să o restituim cât de repede (4.000 RON). Am tot amânat până în primăvara anului 2013, când ne simţeam foarte presate de timp, de oameni.

Mama plângea, iar eu o asiguram că totul va fi bine, întrucât noi nu am rămas fără bani pentru că nu vrem să muncim, ci pentru că nu ne lepădăm de Dumnezeu. Însă atunci când noaptea venea să ne odihnească trupurile, eu plângeam îndoită şi-L rugam pe Dumnezeu sa facă o minune.

Am aflat de Sfântul Ilie, dar nu ştiu să vă zic de unde: de pe internet, din vreun pelerinaj… nu ştiu! Dar, auzind de minunile pe care le face, mi-am pus nădejdea că el va mijloci prin rugăciunile sale. Cert este că am ajuns la dânsul pe 12 decembrie 2012 şi pe 5 aprilie 2013 şi l-am tot rugat să ne ajute cu banii, în general, căci aveam mai multe probleme, cu tata, căci mă prigonea şi nu mai rezistam sufleteşte; l-am mai rugat să dăruiască copilaşi unei fete de la mine din sat, Lucia Gabriela M., care era tare mâhnită din cauza asta, şi unui părinte din Republica Moldova, Iulian R., care de zece ani nu primise răspuns de la Dumnezeu. În scurt timp minunile au avut loc; eu am aflat acestea de curând, după ce copilaşii s-au născut. Lucia are un băieţel, iar părintele o fetiţă. L-am mai rugat să o ajute pe soţia lui Vitalie M., Marina C. din Chişinău, care avea o problemă care o împiedica să se stabilească, împreună cu pruncuşorul lor, la Viena – loc în care soţul ei lucrează de câţiva ani. De curând s-a împlinit şi această dorinţă, însă la acea vreme noi aveam nevoie de ajutor şi nu îl puteam zări nici măcar în glumă.

Deci trecuse de luna aprilie, fusesem la sfântul şi eram tot mai îngrijorată. Am adormit plângând într-o seară cu gândul că mi-aş dori ca el să aibă racla nu aşa înaltă, ca eu să pot sta în genunchi, cu obrazul pe mâinile sale măcar câteva momente. Am adormit şi chiar aşa am visat. Mă aflam la biserica din sat, unde racla sfântului stătea în mijlocul bisericii. Eu eram îngenuncheată lângă el şi voiam să scriu un pomelnic cu cei din familia noastră, însă, după ce scriam, numele noastre se ştergeau. M-am îngrijorat şi, fără să îmi dau seama, am scris numele unei prietene din Bucureşti, Mădălina B., care, în realitate, fusese de curând la sfântul să se roage pentru noi. Numele ei l‑am scris cu uşurinţă, iar apoi şi pe ale noastre (tata, mama, eu şi sora mea, cu zece ani mai mică). Mi-am aşezat obrazul pe mâinile sfântului şi am început să plâng: „Părinte, te rog, ajută-ne! Nu ne lăsa! Zi-mi că o să ne ajuţi sau dă-ne un semn! ”. Părintele a deschis ochii. Era îmbrăcat în veşminte preoţeşti albe şi arăta ca şi cum tocmai ar fi trecut la cele veşnice. A ridicat încet mâinile şi m-a mângâiat pe creştet. „Părinte, zic, dar o să o ajuţi şi pe Mădălina?”, „Am s-o ajut!” a răspuns bucuros. „Şi pe Liliana?” (o prietenă tot în Bucureşti, cu chemare spre călugărie), „Şi pe Liliana!”. Mă mai liniştisem…

   În biserica din sat se află o bucată de material pe care am atins-o de mai multe sfinte moaşte cu ocazia prăznuirii Sfântului Dimitrie cel Nou de la Patriarhie, în anul 2011. Atunci fusese adus şi Capul Sfântului Andrei. În vis uitasem de acest lucru, dar Sfântul Ilie Lăcătuşu s-a ridicat în raclă, a privit bucuros biserica şi a zis plin de admiraţie, de sfinţenie: „Este atât de frumos aici în biserică!!! Duminică, Sfântul Andrei iese în pragul bisericii să întâmpine lumea, însă lumea nu îl bagă în seamă. Ea doar vorbeşte şi îl ocoleşte nepăsătoare…” M-a privit cu blândeţe şi mi-a zis: „Hai, să-ţi citesc o rugăciune, să te linişteşti!”. În acel moment s-a mai întâmplat ceva ce nu îmi este încă îngăduit să povestesc, dar menţionez totuşi, pentru ca atunci când Dumnezeu va rândui să dau mărturie, să nu pară că am adăugat ceva cu voia mea, din slava deşartă, sau înşelare.

   M-am trezit, m-am bucurat, dar am vrut să trec cu vederea, căci visele pot fi înşelătoare. Au mai trecut două-trei zile şi îmi dădea târcoale un aer de descurajare pe care nu voiam nicicum să îl primesc. Am mai avut şi o ceartă zdravănă cu tata, care m-a ocărât atât de tare, şi m-am străduit atât de mult să fiu puternică şi demnă şi un bun apărător, după putinţă, al lui Dumnezeu (ceea ce nu îmi stă în caracter, căci sunt foarte sensibilă), încât seara, când toată lumea a adormit şi am rămas cu gândurile mele, am cedat şi atâta am plâns, până mi s-au umplut de lacrimi şi urechile şi pieptul şi perna… şi mi‑am zis: „Doamne!!! De m-aş trezi dimineaţă şi de‑ar veni cineva… oricine… un necunoscut şi să-mi zică: «Hai, să te duc până la Mănăstirea Caraiman, la Buşteni!», atâta aş plânge acolo la Maica Domnului, până m-aş sătura! Vreau să îmi răcoresc sufletul; mi‑e dor de mănăstire!”. Şi am adormit. 

Eu eram deja soră de mănăstire. De ceva vreme stăteam acasă, din ascultare, din cauza tatălui meu, căci mari încercări aveam din pricina urii lui. Uneori nu mă mai ridicam din pat. Mă durea tot trupul…

M-am trezit de dimineaţă, am intrat pe internet şi am întrebat o fostă colegă de liceu ce mai face, căci nu vorbisem cu ea de la terminarea liceului. În adâncul inimii m-am gândit că ea m-ar putea ajuta. Bucuroasă, mi-a mărturisit că îi e dor de mine, sentiment pe care nu l-am primit, căci eu nu fusesem într-o relaţie apropiată cu ea, fiindcă avea o situaţie materială deosebit de bună şi nu frecventam aceleaşi cercuri. În plus, în liceu, ea spunea că am faţă de măicuţă, iar eu mă supăram. M-a invitat în oraş, dar am refuzat-o amabil, spunându-i că sunt soră şi că, dacă doreşte, o invit la mine. Încântată de idee, mi-a spus că va veni în câteva minute (ea locuieşte la 10 km distanţă de mine, în Săcele, judeţul Braşov). 

M-am cam speriat, ce-i drept! Ce să facă ea la mine?! Noi avem caractere diferite; cine ştie pe unde o să vrea să mă ducă. Îmi spusese că vom merge în natură, dar nu prea aveam încredere în ea. Doamne, de ce îngădui să vină?! Sau poate nu îngădui, că nu găsim niciun folos din asta. L-am sunat pe părintele meu, să îl întreb dacă pot să merg cu ea „în natură”, în caz că ajunge. Parcă speram să nu vrea… A tăcut câteva clipe şi a zis: „Mergeţi!”. Nici n-am terminat bine convorbirea, că a şi ajuns Oana. 

Zice: „Tocmai mi-am făcut plinul la maşină. Te duc oriunde vrei, în ţară!”. În glumă, i-am zis: „Hai la Buşteni!”. Şi acolo am ajuns! Am luat-o şi pe surioara mea cu noi. 

M-am rugat acolo la Măicuţa Domnului; parcă era un vis! Oana avea alte concepţii, alte crezuri, dar n-am putut decât să mă rog pentru ea… M-am trezit povestindu-i de încercările mele. Până la urmă i-am bătut apropo de un împrumut, dar „bineînţeles că nu avea bani”. Se învârtea în cercuri mari, poate ar fi reuşit, dar până la urmă toate stăteau  în voia lui Dumnezeu. Am fost şi la ea acasă, apoi a venit ea la mine în aceeaşi zi, dar eu nu înţelegeam mai nimic. M-am bucurat că am ajuns la mănăstire, dar simţeam o apăsare, căci ea îmi vorbea de tot felul de practici care îmi făceau inima să o ia la goană. 

Peste câteva zile, m-a sunat să îmi spună că a vorbit cu un prieten şi că i-a dat nişte bani pentru noi pe care nu mai trebuie să îi înapoiem. Nu am luat-o în seamă, ştiind că nu e un om de cuvânt. M-am bucurat aparent. Zilele treceau şi 10 mai se apropia. Mi-am călcat pe inimă şi am îndrăznit să o întreb dacă poate să ne dea acei bani, în caz că îi are. Nu îmi răspundea nici pe internet, nici la telefon. Nu înţelegeam de ce s-au întâmplat toate acestea. Mă simţeam umilită oarecum… Am sunat-o pe 9 mai şi mi-a spus că a doua zi ea pleacă din ţară şi că se întâlneşte cu mama în oraş să îi dea banii.

   S-au întâlnit pe 10 mai, de Izvorul Tămăduirii, şi i-a dat 3.800 RON şi de atunci nu ne-a mai vorbit. Cred că nici ea nu ştie ce s-a întâmplat. Când mama a ajuns la serviciu cu banii, oamenii cărora trebuia să îi înapoieze tocmai ajunseseră, întrebând de ea.

   Atunci am realizat cu adevărat că dacă Îl pui mereu pe Dumnezeu pe primul loc, El nu te va lăsa niciodată singur. Minunile au continuat şi cu alţi sfinţi pe care îi lăudăm şi cărora le mulţumim că se ostenesc pentru noi, păcătoşii. Să avem nădejde!

Sora Ramona Fărăian, jud. Braşov.

P.S. Fără să ţin cont de ceva, am relatat aceste minuni, iar când mă uit la dată: 9 Mai. Exact acum un an am primit vestea că vom avea banii. Mare eşti, Doamne, şi minunate sunt lucrurile Tale!

Cum m-a ajutat Sfântul Ilie Lăcătuşu la examene

Numele meu este George-Cristian Datcu şi în prezent sunt student la Universitatea Politehnică Bucureşti, la Facultatea de Electronică, Telecomunicaţii şi Tehnologia Informaţiei. Minunea care mi s-a întâmplat are legătură cu una dintre sesiunile de examene din cadrul facultăţii la care studiez. Înainte de a povesti despre asta, aş dori să vorbesc puţin despre momentul în care am aflat pentru prima dată despre Sfântul Părinte Ilie Lăcătuşu. Mi-amintesc ca era 21 iulie 2013, în ajunul prăznuirii Părintelui Ilie (22 iulie), prăznuire despre care aveam să aflu chiar în acea seară, când am venit în vizită la prietena mea, care locuieşte în apropierea Bucureştiului, pentru câteva zile, dată fiind perioada vacanţei de vară. Încă din momentul sosirii mele acolo, părinţii prietenei mele, care dimineaţă fuseseră la Mănăstirea Pasărea, pentru a asista la slujba Sfintei Liturghii, înainte de a pleca spre casă au primit de la cei care slujeau acolo Acatistul Sfântului Ilie Lăcătuşu, împreună cu îndemnul de a merge în vizită la capela din Cimitirul Giuleşti, unde sunt păstrate sfintele sale moaşte, mi-au oferit să citesc cărticica cu acatistul primit, care cuprindea şi câteva amănunte referitoare la viaţa Părintelui.

Chinurile şi nevoinţele prin care am citit că trecuse acest mărturisitor al lui Hristos, deşi sumar descrise în cărticică, m-au emoţionat aşa de tare şi m-au determinat să citesc pentru prima oară acatistul chiar în acea seară. Încă din acel moment am simţit cum între mine şi Părinte a luat naştere o prietenie sinceră. Cu toate că după citirea acatistului său, m-am „luat” cu cele lumeşti, fără să îmi dau seama, Părintele mă chema la el. Astfel, ziua de 22 iulie a debutat pentru mine şi prietena mea sub semnul agitaţiei şi haosului cotidian. Drept urmare, dis de dimineaţă, am plecat în grabă spre Bucureşti, prietena mea fiind programată la examenul auto teoretic la primele ore ale dimineţii. Pe lângă acest examen al ei, ziua fiind lungă, multe sarcini trebuiau duse la bun sfârşit.

Când am terminat toate treburile în oraş şi ziua părea că pentru noi a luat sfârşit şi ne pregăteam să ne întoarcem spre casă, o chemare lăuntrică atât de puternică m-a făcut să îmi îndrept paşii în direcţia total opusă celei spre casă... Cuprins cu totul de această chemare, am început chiar să alerg înspre Giuleşti, lucru care pe prietena mea a surprins-o, dar pe care l-a înţeles, atunci când i-am explicat ce simt. Astfel, am făcut împreună un drum de aproximativ 50 de minute, care nouă ni s-a părut de doar câteva minute... Imediat ce am ajuns la locul cu pricina, încă de la intrarea în cimitir, am simţit o pace interioară cum rar ne este dat să simţim. Ajungând la capelă, lucru deloc de mirare, am observat că va trebui să rămânem la o coadă ce însuma mulţime mare de credincioşi (lucru care ne-a bucurat de altfel, în loc să ne întristeze). În timpul aşteptării, împletită cu rugăciune către Sfântul şi cu binecuvântate discuţii despre ajutorul oferit nouă de către sfinţi, ni s-au alăturat şi părinţii prietenei mele.

Venind şi aşteptatul moment, al închinării la moaştele Sfântului Ilie Lăcătuşu, mă simţeam atât de copleşit de sfinţenia locului (e un lucru bine ştiut că omul sfinţeşte locul), încât în momentul în care m‑am apropiat să sărut sfintele moaşte şi crucea Părintelui, am simţit că Părintele este mai viu decât noi şi că ne binecuvântează pe fiecare în parte, parcă având un surâs de un cald atât de sincer. Acest sentiment pe care nu-l mai trăisem înainte m-au determinat să cred că am câştigat un prieten ce-mi va fi alături mereu de-atunci înainte, în încercările şi ispitele acestui veac.

Am plecat de-acolo, cu promisiunea făcută mie însumi că am să revin cât de des pot. Bineînţeles că făgăduinţele făcute, îndeosebi nouă înşine, au menirea de a nu fi ţinute... Deşi am continuat să citesc acatistul Părintelui, ceea ce m-a adus din nou la capela unde se află sfintele moaşte a fost deznădejdea ce mă cuprinsese înainte de sesiunea de examene din iarnă.

Cu inima strânsă de frica examenelor ce-mi stăteau înainte, cu trei zile înaintea primului examen, mi-am zis să fac o ultimă încercare, amintindu-mi de „prietenul” care cu atâta căldură mă primise la sine în iulie şi de nenumăratele momente când i-am simţit intervenţia în viaţa mea.

Pe o vreme geroasă, afară fiind în jur de -10°C, am aşteptat timp de vreo trei ore să-mi vină rândul, alături de alte câteva zeci de persoane care sperau în ajutorul Sfântului. Pe aproape toată durata aşteptării, am citit acatistul Părintelui Ilie şi m-am rugat să alunge de la mine duhurile deznădejdii şi al trândăviei care mă încercau tot mai aprig şi să pună ordine în viaţa mea. În momentul în care m-am închinat sfintelor sale moaşte am simţit pe loc cum pacea lua locul deznădejdii şi încrederea locul neîncrederii. Am plecat de acolo cu credinţa că „cineva” îşi doreşte ca eu să reuşesc (Dumnezeu nu ne vrea proşti!). Cu toate acestea, ziua primului examen se apropia cu paşi grăbiţi, iar eu am constatat în seara dinaintea încercării cu pricina că nu am acoperit nici jumătate din materia cerută la examen! Cu credinţa în ajutorul Sfântului şi al lui Dumnezeu, am pornit spre facultate. Pe toată durata drumului, nu ştiu cum, dar mi-am găsit timpul să revăd unele probleme, posibile subiecte de examen. Ceea ce s-a întâmplat mai departe, bănuiesc că intuiţi... Am primit ca subiecte de examen exact problemele pe care le revăzusem ultima dată, în metrou, şi al căror mod de rezolvare mi-l însuşisem destul de bine, iar ca subiect de teorie exact ceea ce stăpâneam mai bine! Examenul a fost trecut, iar nota obţinută a fost una dintre cele mai bune din sală! Să fie oare doar o coincidenţă?! Eu nu cred... Astfel, tot cu ajutorul Sfântului, căruia vreau să-i mulţumesc pentru grabnicul ajutor pe care nu a ezitat să mi-l ofere, sesiunea am trecut-o cu bine, la cele mai importante materii obţinând note nesperat de mari!

Astfel, pentru mine Părintele Ilie rămâne un mare sfânt, care nu pregetă să ne ofere ajutorul său nici în cele mai mărunte activităţi materiale ale vieţii cotidiene. Am avut şi continui să am multe întâmplări minunate petrecute în urma rugăciunilor către Părinte, dar pe care le voi povesti cu următoarea ocazie.

Aşadar, un îndemn sincer către toţi cinstitorii de sfinţi: Rugaţi-vă Părintelui Ilie Lăcătuşu! Nu veţi ieşi ruşinaţi de la el!

Bunul Dumnezeu să ne ajute să-i cinstim cum se cuvine pe toţi cei care au fost şi sunt bineplăcuţi Lui! Slavă lui Dumnezeu pentru toate! Amin.

George-Cristian Datcu

 (n.red. Întrucât se apropie perioada diferitelor examene pentru elevi şi studenţi, vă rugăm retrimiteţi acest material - pe e-mail sau facebook tuturor celor interesaţi)

Sfinţii închisorilor – ajutători în naşterea de prunci

Slavă lui Dumnezeu în cer şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!

Mă numesc Monica şi doresc să vă aduc la cunoştinţă o mărturie minunată a intervenţiei sfinţilor închisorilor în viaţa mea şi a soţului meu.

Suntem căsătoriţi şi, timp de şase ani, Domnul ne-a încercat credinţa şi nu ne-a dăruit niciun copil.

În anul 2009, odată cu apelul părintelui Justin, viaţa mea s-a schimbat mult. Ca să fiu succintă şi să nu vă obosesc, am aflat mult mai multe despre viaţa sfinţilor români care au pătimit în închisorile comuniste (citisem doar cartea Sfântul închisorilor, care m-a impresionat foarte mult).

Inima mea a fost atrasă rapid şi puternic către aceşti sfinţi „fără cruce şi nume” şi mi-am propus, împreună cu soţul meu, în vara anului 2009, să ajungem la Aiud, la Râpa Robilor, să ne închinăm sfintelor moaşte şi să luăm ulei sfinţit de la candela Maicii Domnului.

Ajunşi acolo, am cumpărat şi Acatistul sfinţilor români din închisori şi, pentru prima dată, am ajuns la Mănăstirea Petru Vodă şi cu bucurie am sărutat mâna părintelui Justin, care ne-a şi miruit.

Anul următor (în primăvara anului 2010) am plecat la Tâncăbeşti şi ne-am închinat troiţei de acolo, gândindu-ne la jertfa martirilor noştri. Între timp am ajuns din nou, după câţiva ani, la moaştele Sfântului Ilie Lăcătuşu, la care m-am rugat să-mi dăruiască un copil.

Ultimul loc la care am dorit să ajungem să ne închinăm, să aprindem o lumânare şi să depunem flori a fost la Târgu Ocna, acolo unde a pătimit Sfântul Valeriu Gafencu (aceasta a fost vara trecută, în concediu).

Timp de un an am citit aproape zilnic Acatistul sfinţilor români din închisori, rugându-mă lor să mijlocească la Dumnezeu şi Maica Domnului să ne dăruiască un copil.

Şi minunea nu a întârziat să se înfăptuiască! Chiar vara trecută, încheind efectiv pelerinajul, am aflat vestea incredibilă că sunt însărcinată. Şi acum, când scriu aceste rânduri, stau lângă fetiţa noastră care are şase săptămâni.

Domnul şi Măicuţa Sa ne-au ascultat rugăciunile şi nu ne-au uitat pe noi, păcătoşii şi nevrednicii. Mare e Dumnezeu întru sfinţii Săi, sfinţii neamului românesc care trebuie canonizaţi degrabă...

                                                                                   (Monica N., din Călăraşi)[1]

---

[1]              Mărturie preluată din revista Atitudini, nr. 17/2011, p. 42 (n.ed.).

O ultimă şansă

Mergeam cu tatăl meu spre Salonic, cu autocarul, de unde aveam să mergem în Uranopoli şi de acolo în Muntele Athos. La vamă, la verificarea paşapoartelor, am fost întrebaţi de un act semnat de mamă şi eliberat de un birou notarial, de care noi nu ştiam, deci nu îl aveam. Am uitat să precizez că sunt minor, iar minorii nu pot ieşi din ţară prin vamă fără acel act, care permite trecerea. Am fost scoşi din autocar. Şoferul ne ruga să ne luăm bagajele, tata îl ruga să aştepte. Era ultimul autocar din ziua aceea, şi ar fi trebuit să mai aşteptăm alte două zile până să plecăm din nou, dar nu aveam timp, pentru că mai era o săptămână şi începea şcoala. Agentul vamal refuza să ne lase să trecem. Tata i-a spus că mergem în Muntele Athos, dar el a spus că nu crede pe nimeni, că nu ar avea încredere nici în el când e vorba de nerespectarea legii. Atunci am început să mă rog la Părintele Ilie în gând, pentru că înainte de a pleca la drum citisem câteva din minunile sale. Am fost cu vreme în urmă la cimitir, la moaştele lui. Tata mi-a spus apoi că el se ruga la Maica Domnului şi la Sfântul Nectarie. Cam după cinci minute, agentul vamal ne-a spus să vorbim cu şeful său. Şeful său nu ne-a lăsat nici el să trecem, spunându-ne că ar trebui să vină mama cu maşina la vamă. Mama era la nişte cursuri de perfecţionare şi nu putea răspunde la telefon. Dar, nici dacă ar fi răspuns, nu putea aştepta autocarul până venea ea la vamă. După alte zece minute, şeful a început să mă întrebe unde locuiesc, meseriile părinţilor, dacă mama locuieşte cu noi, şi alte lucruri asemănătoare. După ce am răspuns, într-un final ne-a lăsat să trecem, deşi conform legii era interzis. Ştiu că părintele Ilie Lăcătuşu ne-a ajutat.

(C. V.)

Un vis deosebit

Am auzit şi am citit despre mai multe vise în care Sfântul Ilie Lăcătuşu s-a arătat oamenilor. Cunosc un preot de mir care l-a visat mişcându-se în raclă, fără să ştie că alţi oameni l-au văzut cu ochii lor făcând acelaşi lucru.

Eu am avut următorul vis: părintele Ilie era într-o casă, şi trupul său a revenit la viaţă. Moaştele sale au prins viaţă, şi părintele înviase. Au venit la el mulţi preoţi şi credincioşi, bucurându-se. Îmi aduc aminte că venise şi părintele Arsenie Papacioc, unul dintre susţinătorii canonizării părintelui Ilie.

Toţi cei care îl vedeau pe părintele viu se bucurau. Eu cred că Sfântul Ilie e viu, şi cea mai bună dovadă este neputrezirea trupului său. Iar faptul că face atâtea minuni ne îndeamnă să ne rugăm lui la vreme de necaz.